Una scurtă despre capitalism și muncă

Probabil că am mai vorbit despre asta și mai demult. Nu contează -- intenționez să mă repet cât se poate de scurt. Am observat la nostalgicii pre-decembriști aceeași replică mereu și mereu, până la epuizare: "Pe vremuri era mai bine pentru că toată lumea avea loc de muncă". Invariabil, când aud această perlă, oftez din greu și mă gândesc la cât de diferiți suntem noi, cei din generația nouă. Pentru că eu mă gândesc mereu ce fel de loc de muncă e cel la care nu poți fi dat afară sau recompensat în plus pentru munca în plus, fiindcă "toți trebuie să fim egali". Ce valoare are pentru societate un loc de muncă ocupat, dar fără hărnicie? Exact aceeași valoare pe care o are o carte cumpărată, pusă în bibliotecă, dar necitită.

Toate acestea în contextul femeii de serviciu cu masterat, o știre pe care am mai auzit-o, dar revine în lumina reflectoarelor periodic, cu diverși păreriști lamentând "Ah, dar femeia aceea merita să aibă o slujbă mai răsărită decât cea de femeie de serviciu!". La o citire mai atentă a articolul, femeia putea să fie profesoară, dar nu a vrut să meargă la țară. Putea lucra la o multinațională, dar nu a vrut să facă naveta. Putea să aibă o groază de alte variante, dar nu a vrut să le dea curs. De ce? Frică? Lene? Altceva? Nu știu.

Tot ce știu este că înțelepciunea populară românească a concentrat totul într-o frază: "Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă". Aceeași înțelepciune apare în bancul cu omul care și-a dorit toată viața să câștige la loto, dar nu a jucat niciodată. Uneori, nu ajunge să merităm. Uneori, trebuie să mai și punem osul la muncă.